De la Meister Eckhart la meditaţia Zen

Semnalăm apariţia volumului “Dialog pe Calea iniţiatică” (Editura Herald 2007), carte născută din întâlnirea – rodnică- a doi oameni: preotul ortodox Alphonse Goettmann [1]şi Karlfried Graf von Duerckheim, aristocrat german care, la sfârşitul anilor 30 ai secolului trecut s-a aflat în misiune diplomatică în Japonia, unde a avut sansa de a fi iniţiat în practica Zazen.
După cum însuşi Duerckheim mărturiseşte, călătoria în Extremul Orient nu avea să fie decât una dintre acele ocazii de a întâlni „numinosul” ce stă la baza tuturor religiilor. Fie că e vorba de senzaţia de „minunăţie şi groază” ce-l cuprinde în copilărie când este dus în camera mortuară a bunicii, mirosul de lemn încălzit la soare, murmurul unui pârâu, sau de amintirea celui dintâi cadavru văzut pe front, toate sunt puncte ale aceluiaşi itinerar spiritual.
Tocmai această supremă valorificare a morţii, posibilă în clipa când revolta şi spaima sunt depăşite, îl determină pe Alphonse Goettmann să-şi amintească de un muribumd care-şi sărbatorea „marea trecere” bând şampanie împreună cu familia.
În anii 20 ai secolului trecut, Duerckheim înfiinţează „Quator-ul”, grup unde se practică zilnic examenul de conştiinţă, exerciţii de linişte interioară şi de postură meditativă.
În acest context, lectura predicilor lui Meister Eckhart are un impact major asupra tânărului aristocrat, care-şi găseşte astfel, peste veacuri, maestrul. Alphonse Goettmann nu ezită să-l considere pe misticul medieval ca pe unul dintre cei câţiva continuatori apuseni ai lui Dionisie Areopagitul, alăturându-l, în schimb, Sfinţilor Părinţi din Bizanţ.
Hrănit de la asemenea surse, Duerckheim se simte tot mai străin de valorile vechiculate în mediul universitar. Deoarece tentativa psihologilor de a descrie calităţile omului în termeni cantitativi îl dezamăgeşte, el va deveni asistentul profesorului Felix Krueger, iniţiatorul acelei viziuni integratoare cunoscute în epocă drept Ganzheitpsychologie.
Sfântul Evanghelist Ioan este, pentru Karlfried Duerckheim, „modelul omului chemat să facă experienţa lui Cristos viu în el însuşi sub impulsul Duhului lăuntric: „Adevărat vă spun vouă; este mai bine pentru voi ca Eu să mă duc; căci dacă Eu nu mă voi duce, Duhul nu va veni la voi....”
Părintele Goettmann vede aceeaşi neînţelegere a „căilor Duhului”atât în dispreţul pe care unii creştini îl vădesc faţă de marile tradiţii necreştine, cât şi în graba altora de a se abandona unor doctrine exotice.
Păcatul originar, departe de a fi un episod trecut, e repetat zilnic cu diabolică obstinaţie: El constă în orientarea noastră quasi-exclusivă către cunoaşterea raţională şi exterioară, care încătuşează omul într-o logică a morţii.
În Occident, nu doar sistemul educativ sau cel medical stau sub semnul ei sterilizant. Adânc implicată în raporturile de putere, Biserica a sfârşit prin a separa mistica de teologie. Astfel, „adevărul filosofilor” triumfă asupra adevărului inimii.”Eckhart este condamnat ca eretic, Francisc de Assisi constrâns la o regulă, Ioan al Crucii aruncat în închisoare, Ioana d’Arc arsă de vie... Louis Cognet, profesor la Institutul catolic din Paris, spunea într-o zi, cu gravitatea sa obişnuită de socotitor ştiinţific, că s-ar putea face cea mai pasionantă carte numai cu pedepsele aplicate de autorităţile ecleziastice de orice culoare căutătorilor spirituali şi misticilor!” ( Alphonse Goettmann- Dialog pe Calea iniţiatică, pag. 50).
Graf von Duerckheim ne propune o antropologie care ştie să (re)descopere „eul esenţial” al omului, cel ce face cu putinţă participarea la realitatea supranaturală a Duhului. „În nucleul său esenţial, omul conţine viaţa sa, adevărul său, care nu se realizează decât în măsura în care acest nucleu esenţial devine legea devenirii. Altfel spus: imaginea originară a omului este calea sa înnăscută („das In-bild ist der Innenweg”).” (op. cit. p.59)
Iată o perspectivă cât se poate de neliniştitoare pentru cei ce văd în Hristos doar „un legiferator ameliorat”, simplu garant transcendent pentru activităţile social-politice ale unor colectivităţi umane. Părintele Goettmann e foarte prompt în a face necesara distincţie între „colectivitate” şi „comunitate”. În vreme ce prima e doar o aglutinare de indivizi, a doua e purtătoarea unei dinamici interne ce scapă oricărei planificări exterioare.
Cuvintele Mântuitorului sunt o sabie care taie în ceea ce ne este mai drag, căci Împărăţia Lui nu e din lumea aceasta. „Eşti pe un Pământ nou..... Totul este diferit şi totuşi familiar pentru cel care intră aici: comportamentul, relaţiile, maniera de a cunoaşte, calitatea şi sensul a tot ceea ce atinge şi apucă.” (op. cit. p. 65)
Dar pământul nou nu trebuie confundat cu „trancendenţa exterioară” a celui dornic a-şi dezvolta „aptitudinile”, fie ele şi „paranormale”. Înfăptuită pe planul obiectivant al puterilor, ea riscă mai degrabă să-l sfarme pe om, în loc de a-l transfigura.
Cu totul diferite sunt subitele apariţii ale „numinosului”, momente de fascinaţie când se face simţită plenitudinea Fiinţei.
Cum toate cele cinci simţuri pot deveni veriabile porţi catre invizibil, fiecare îşi are locul cuvenit în liturghia ortodoxă. „Nu doar intelectul trebuie îndumnezeit, ci toată natura umană, corp-suflet-duh. Liturghia o cufundă literalmente într-o baie de slavă divină, este sărbătoarea pentru toate simţurile, care pot vedea, atinge, auzi, gusta şi respira Trupul Domnului lor mort şi înviat....”(op. cit. p.77)
Această participare plenară a simţurilor nu are nimic hedonist, după cum se refuză, în aceeasi măsură, dolorismului. Suferinţa nu este glorificată, dar nici nu e expulzată, ipocrit, pe uşa de serviciu a subconştientului.”Întotdeauna umbra şi lumina merg împreună.” (op. cit. p. 85). Învierea nu e cu putinţă fără o liber consimţită coborâre în Infern.
Pe drumul de la moarte la Viaţă piedicile nu vor întârzia să apară. Graf von Duerckheim observă cum, prin mijlocirea drogurilor, diavolul a reuşit să debusoleze tinerii din Occident tocmai în clipa când existau premizele unei veritabile treziri din marasm. Vrăjit de paradisul repetitiv al halucinogenelor sau pierdut în jungla fricii şi a dorinţei, omul fuge de lucrurile scandaloase şi inacceptabile. Dar „crucea nu îi va fi luată decât celui care a purtat-o”.(op. cit. p. 104)
Desigur, acceptarea nu înseamnă doar însuşirea mentală a unor principii, ea se validează în imediatul cel mai concret. „Nu putem accepta niciodată ceva cu umerii ridicaţi sau contractaţi, este expresia eului existenţial care refuză tot ceea ce îi face rău, se apără împotriva pericolului imaginar sau adevărat”, avertizează Duerckheim (op. cit. p. 104).
După spusa marelui teolog Karl Rahner, „corpul este forma spaţio-temporală a duhului”. Von Durckheim distinge între corpul pe care îl AVEM (Korper) şi cel care SUNTEM (Leib). Prima accepţiune face din el „un instrument care trebuie să funcţioneze bine”. A doua dă seama de modul nostru de a fi prezenţi „în timp şi spaţiu, aici şi acum” (op. cit. p. 112). „Lucrarea asupra corpului care este se repercutează şi asupra corpului pe care omul îl are şi invers”, observă părintele Goettmann (op. cit, p. 115).
Fără această regândire a relaţiei cu corpul, există mereu riscul de „a-l reduce pe om la capul său”. Căci „se pot face consideraţii frumoase despre Dumnezeu şi chiar se poate intra în profunzimea unui cuvânt al Evangheliei, fără ca aceasta să ne schimbe vreodată!” (op. cit., p. 120).
Pentru a ne schimba cu adevărat avem de coborât în inimă. Considerată îndeobşte a fi sediul celor mai siropoase sentimente, ea este de fapt punctul nodal unde se intersectează orizontala şi verticala,” viaţa pământească, condiţionată de toate poverile istoriei, şi viaţa cerească, necondiţionată, dincolo de spaţiu şi timp, Fiinţa divină. Numai în câmpul acestei tensiuni se formează centrul personal al omului; când el permite necondiţionatului să se manifeste în condiţionat, când forţa se iveşte din slăbiciune, sensul din non-sens, iubirea din cruzimea lumii.”(op. cit. p. 129). Inima se vădeşte a fi o răscruce graţie căreia ne putem apropria câte ceva din taina morţii şi a Învierii pe Cruce.
Duerckheim ne aminteşte că substantivul „persoană” provine de la „personare”: „a suna prin”, „ a deveni un eu existenţial transparent Fiinţei esenţiale,.... a permite Vocii divine...să „sune” prin eul condiţionat”. (op. cit. p. 135).
Recâştigarea acestei transparenţe e urgentă în lumea de azi, căci munţii de deşeuri care ne sufocă la propriu nu sunt decât corespondenţii exteriori ai rezidurilor noastre interioare.
Omenirea are de făcut un salt de la umanismul gentil la îndumnezeire, de la chipul lui Dumnezeu în ea la asemănare. Salt mortal pentru micul „eu” ce îşi găseşte refugiu în activisme de tot felul. „Nu trebuie confundată Crucea lui Hristos cu „Crucea Roşie şi creştinismul cu militantismul social... Cu siguranţă, „Crucea Roşie este o ramură importantă a Arborelui lui Cristos, dar nu este Arborele însuşi!”(op. cit. p. 165), avertizează Duerckheim.
Etica, morala, eroismul sunt expresii superioare ale eului existenţial, dar ele se cer depăşite în drumul nostru spre asemănare. În acest sens, apostolii martiri nu au fost „eroi” , căci jertfa lor nu poate fi descifrată în registru etic.
Aceeaşi confuzie de planuri i-a făcut pe anumiţi clerici francezi să îmbraţişeze marxismul, uitând că „Cristos nu a pledat pentru „a avea”, ci pentru „ a Fi”...(op. cit. p.171)
Ultimul capitol al cărţii vorbeşte despre sexualitate, bătrâneţe şi moarte, subiecte pe care lumea modernă le falsifică – cum e cazul celui dintâi- sau le expediază rapid în ghetto-ul aseptic al unei amnezii convenabile. La ceasul acesta, când homosexualii îşi exhibă anormalitatea ca pe „un alt fel de normalitate”, este îmbucurător să citim cuvintele părintelui Goettmann: „Omul a fost creat bărbat şi femeie, fiinţa lor este o „co-fiinţă”, un elan al unuia spre celălalt pentru a deveni una, dar fără confundare, nici separare”. (op. cit. p. 195).
Despre bătrânul aflat pe calea asemănării, contele von Duerckheim spune:”Ceva cu totul nou poate să-l viziteze şi vălul care îl separă de invizibil devine transparent la maxim. Poate că are spinarea încovoiată de povara anilor, dar nimic nu-i mai poate răpi această Bucurie, nici măcar moartea care se află alături de el ca un vechi tovarăş, căruia i se încredinţează....”(op. cit., p. 197)





Marian Stan
[1] Semnalăm bucuroşi şi apariţia volumului „Rugăciunea lui Iisus, Rugăciunea Inimii”, sub semnătura aceluiaşi Alphonse Goettmann şi a soţiei sale Rachel, ( Editura Mitropolia Olteniei, 2007) în traducerea maicii Siluana Vlad.