Julius Evola Misterul decadenţei

Oricine a ajuns să respingă mitul raţionalist al „progresului” şi interpretarea istoriei ca neabătuta dezvoltare pozitivă a omenirii se va fi atras treptat către o viziune asupra lumii care este comună tuturor marilor culturi tradiţionale şi pentru care problema centrală este tocmai înţelegerea procesului de degenerare, lentă ocultare până la completa anihilare a lumii precedente. Pe măsură ce pătrundem pe calea unei atare interpretări, vom avea de dezlegat diferite probleme, între care poate cea mai importantă este tocmai TAINA DECLINULUI.
În sensul ei prim, această chestiune nu e nicidecum nouă. Admirăm magnificele rămăşiţe ale unor culturi străvechi, în ciuda faptului că, uneori, nu cunoaştem nici măcar numele popoarelor care le-au creat. Măreţia şi puterea pe care ne-o transmit aceste relicve fragmentare sunt aproape nepământeşti. Dacă ne întrebăm CUM anume dispar culturile, sesizăm imediat insuficienţa tuturor explicaţiilor ce au încercat să elucideze problema.
Îi putem mulţumi Contelui de Gobineau pentru că a rezumat foarte bine chestiunea în discuţie şi pentru a fi demontat cu inteligenţă principalele ipoteze avansate pentru a o soluţiona. Dacă teoria sa întemeiată pe concepţii rasiale şi pe puritatea rasială e adevărată într-o mare măsură, ea trebuie completată cu câteva observaţii ce ţin de o realitate superioară. Căci au existat multe cazuri când o cultură s-a prăbuşit chiar dacă rămasese pură din punct de vedere rasial, precum acele grupuri care au dispărut treptat, în ciuda faptului că erau total izolate din punct de vedere rasial. Un exemplu la îndemână este cel al suedezilor şi al olandezilor. Dispoziţia eroică şi conştiinţa propriei lor identităţi rasiale, ambele atât de vii, odinioară, sunt azi de negăsit, deşi condiţia rasială a acestor popoare nu s-a schimbat deloc în ultimele două veacuri. Alte culturi mari par a se fi „mumificat”. Ele sunt de multă vreme moarte lăuntric, putând fi doborâte cu un bobârnac. Aşa s-a întâmpat cu vechiul Peru, acel mare imperiu solar care a fost nimicit de câţiva aventurieri proveniţi din pegra Europei.
Dacă dorim să dezlegăm taina declinului folosind exclusiv argumentele gândirii tradiţionale, rezolvarea problemei va deveni încă mai dificilă. Problematică este însăşi împărţirea culturilor în două tipuri principale. Pe de-o parte, avem culturile tradiţionale, al căror principiu fondator este identic şi imuabil, în ciuda tuturor diferenţelor de suprafaţă. Axa centrală a acestor culturi şi punctul culminant al ierarhiilor lor o constituie puterile şi acţiunile supra-individuale, care servesc la in-formarea şi justifică realitătile aflate pe planul pur omenesc, temporal, supus devenirii şi”istoriei”. Pe de altă parte, avem „cultura modernă”, de fapt, anti-tradiţia care se iroseşte complet în construcţia planului pur uman, a condiţiilor mundane de existenţă şi în dezvoltarea lor extremă, fiind in căutarea unei vieţi pe de-a-ntregul detaşată de realităţile „tărâmului superior”.
Chiar de la începuturile modernităţii, întreaga istorie este o continuă degenerescenţă, arătând declinul universal al culturilor de tip tradiţional, şi afirmarea hotărâtă şi violentă a unei noi civilizaţii universale de tip „modern”.
De aici provine o dublă problemă.
Mai întâi, cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva? Întrega doctrină a evoluţiei este subminată de o eroare logică: este imosibil ca superiorul să se ivească din inferior, iar mai multul din mai puţin. Dar nu întâlnim, oare, aceeaşi dificultate când dorim a explica lucrurile prin doctrina involuţiei? Cum e cu putinţă ca superiorul să decadă? Dacă ne-am putea mulţumi cu nişte simple analogii, am rezolva uşor problema. Omul sănătos se poate îmbolnăvi, omul virtuos poate să cadă pradă viciilor. Iată o lege naturală pe care toată lumea o consideră de la sine înţeleasă: orice fiinţă vie începe prin a se naşte, apoi creşte şi prinde puteri, pentru ca, odată cu vârsta, să slăbească şi să se devină tot mai vulnerabilă. Dar, chiar dacă admitem că asemenea analogii au legătură cu problema discutată mai sus, ele rămân doar nişte afirmaţii care nu explică nimic.
În al doilea rând, aici nu e vorba să explicăm numai posibilitatea ca o anume cultură să degenereze, dar şi aceea ca declinul unei culturi să treacă şi la alte popoare, antrenându-le pe panta decadenţei. Aşadar, va trebui să explicăm nu doar modul în care s-a prăbuşit vechea civilizaţie occidentală, dar şi cum a fost posibil ca „modernitatea” să cucerească practic întreaga lume, cum de a avut puterea să devieze atâtea popoare păstrătoare ale unor culturi cât se poate de diverse şi să se impună chiar şi acolo unde state de tip tradiţional păreau a fi viabile ( să ne amintim soarta Asiei ariene).
Ar fi superficial să spunem că e vorba numai despre o cucerire materială şi economică. Mai întâi, o ţară cucerită la nivel material este supusă, pe termen lung, şi unor influenţe de ordin mai înalt, care ţin de tipologia culturală a cuceritorului. Putem afirma că dominaţia europeană pe plan politic a semănat peste tot germenii „europenizării”, premizele gândirii „moderne”, raţionaliste, anti-tradiţionale şi individualiste. În al doilea rând, concepţia tradiţională asupra culturii şi statului este de tip ierarhic, nu dualist. Reprezentanţii ei nu pot subscrie decât cu mari rezerve, la principii precum „Daţi Cezarului ce este al Cezarului” şi „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Pentru noi, „Tradiţia” este tocmai prezenţa victorioasa şi creatoare a ceea ce „nu e din această lume”, cu alte cuvinte, prezenţa Spiritului, înţeles ca o putere care depăseşte planul uman sau material.
Orice viziune autentic tradiţională asupra vieţii se intemeiază pe această idee. Iată de ce nu ne putem permite a vorbi cu dispreţ despre cuceririle care se întâmplă „doar” pe plan material. Dimpotrivă: o cucerire în plan material este, dacă nu semnul unei victorii spirituale, măcar acela al slăbiciunii, sau al unui „reflux” spiritual în sânul culturilor care sunt cucerite şi îşi pierd independenţa. Pretutindeni unde Spiritul - în accepţinea sa de putere superioară - a fost cu adevărat prezent, el nu a dus lipsă de mijloace – fie acestea vizibile sau nu – pentru a rezista în faţa superiorităţii tehnice şi materiale a adversarului. Dacă nu s-a întâmplat aşa, trebuie să admitem că decadenţa era ascunsă chiar în spatele faţadei cu aparenţe tradiţionale a fiecărui popor cucerit de către lumea „modernă”. Singurul „privilegiu” al Occidentului este de a fi fost spaţiul în care criza universală a luat formele cele mai acute, iar procesul decăderii a sfârşit prin a da o lovitură fatală unor popoare mai puţin „avansate”, dar unde, oricum, tradiţia îşi pierduse deja forţa originară, aşa încat ele nu au fost capabile să se apere în faţa unui asalt din exterior.
Odată cu aceste considerente, ne vom întoarce la primul aspect al problemei noastre, trebuind să explicăm semnificaţia şi posibilitatea decadenţei, fără a face referire la alte împrejurări.
În acest scop, trebuie să limpezim o chestiune: e eronat să presupunem că ierarhia lumii tradiţionale se întemeiază pe tirania claselor de sus. Aceasta e doar o concepţie „modernă”, complet străină modului tradiţional de gândire. Doctrina tradiţională concepe acţiunea spirituală drept o „acţiune fără act”. Ea vorbeşte, deasemenea, despre „motorul imobil”, strâns legat de simbolismul „polului”, axă imuabilă în jurul căreia ia naştere orice miscare ordonată ( am arătat altundeva că aceasta este semnificaţia svasticei, „crucea arctică”). Doctrina tradiţională a pus mereu accentul pe spiritualitatea „olimpiană”, amintind despre veritabila autoritate pe care o implică şi modalitatea ei directă de a acţiona asupra subordonaţilor, nu prin violenţă, ci prin simplă „prezenţă”. Tradiţia recurge la comparaţia cu un magnet, iar, după cum vom vedea, cheia problemei noastre este tocmai aici.
Ar fi întutotul ridicol şi absurd să ne închipuim că veritabilii purtători ai Spiritului sau ai Tradiţiei făceau eforturi pentru a-şi supune poporul, astfel încât fiecare să-şi ocupe locul într-o ierarhie prestabilită, că ar fi „condus” oamenii, sau că ar fi avut vreun interes personal în crearea şi menţinerea unor relaţii de tip ierarhic graţie cărora şi-ar fi asigurat rolul de conducători. De fapt, supuşii au RECUNOSCUT ierarhia ca temeiul autentic al oricărei societăţi tradiţionale. Nu superiorul are nevoie de inferior, ci invers. Esenţa ierarhiei rezidă în faptul că o anume realitate este actualizată in câteva persoane, în vreme ce, pentru restul poporului, ea este prezentă doar ca un ideal, o premoniţie, o strădanie vagă. Este inevitabil ca aceştia din urmă să fie atraşi de cei din prima categorie, recunoscuţi drept conducători. Dacă de aici se naşte o relaţie de subordonare, ea nu va fi faţă de un principiu străin, ci faţă de propria lor identitate autentică (to their own true „self”). Doar aşa pot fi cu adevărat explicate, pe de-o parte, disponibilitatea pentru sacrificiu de sine, eroismul, loialitatea, iar, pe de altă parte, prestigiul, autoritatea, şi calmul cu care conducătorul tradiţional îşi exercită puterea – complet inaccesibile tiranilor, oricât de bine „blindaţi” ar fi aceştia.
Iată că am soluţionat atât problema decadenţei în genere, dar şi aceea a posibilităţii ca o anume ierarhie să se prăbuşească. Nu am auzit de atâtea ori că succesul unei revoluţii denotă slăbiciunea şi decadenţa vechilor conducători? Însă o asemenea viziune parţială nu ne poate mulţumi. Ea ar fi adevărată în cazul unor câini turbaţi, care, la un moment dat, scapă, brusc, de sub control, dovedind că stăpânul care-i ţinea în lesă a slăbit şi nu mai are putere asupra lor. Dar, aşa cum am explicat mai sus, lucrurile se întămplă cu totul altfel într-o ierarhie tradiţională. Ea poate întra în declin şi poate fi răsturnată doar în clipa când individul degenerează, folosindu-şi libertatea funciară pentru a nega Spiritul, pentru a refuza orice referinţă superioară şi pentru a trăi „doar pentru sine însuşi”. Atunci, legăturile sunt în mod fatal rupte, iar tensiunea de ordin metafizic ce garantează unitatea organismului tradiţional este slăbită, energiile individuale încep să-şi iasă din rost, iar, în cele din urmă, acţionează haotic. Vărfurile rămân, desigur, pure şi inviolabile, dar restul, care, în fond, depinde de ele, formează acum o avalanşă, o masă ce şi-a pierdut echilibrul şi se află în cădere liberă, la început imperceptibilă, dar accelerând treptat către vaile cele mai adânci. Acesta este secretul decadenţei şi al revoluţiei. Europeanul a început prin a ucide ierarhia ÎN SINE ÎNSUŞI extirpându-şi acele posibilităţi lăuntrice care formau temelia ordinii ce va fi apoi distrusă în exterior.
Potrivit religiei creştine, Căderea Omului şi Revolta Îngerilor sunt atribuitele liberului arbitru. E vorba tot despre înspăimântătorul potenţial al omului de a-şi folosi libertatea pentru a distruge spiritualitatea şi de a interzice accesul la orice i-ar asigura o valoare supra-naturală. În spatele celor mai variate forme de gândire şi acţiune anti-tradiţională, individualistă, umanistă, pe scurt, „modernă” se află o decizie de ordin metafizic. Această decizie este singura cauză pozitivă şi decisivă care a dus la decadenţă şi la distrugerea Tradiţiei.
Doar astfel vom înţelege cu adevărat sensul acelor legende despre conducători misterioşi care există „dintotdeauna” şi nu au murit niciodată. (umbre ale Împaratului adormit de sub muntele Kyffhaeuser!). Asemenea conducători pot fi redescoperiţi numai în clipa când cineva este împlinit din punct de vedere spiritual şi a trezit în sine o calitate comparabilă cu însuşirea metalului care SIMTE instantaneu „magnetul”, se orientează şi se mişcă neabătut spre el. Pentru moment, ne vom rezuma la această aluzie. O analiză exhaustivă a legendelor de acest gen, care provin din cele mai vechi surse ariene, ar depăşi cu mult intenţiile acestui eseu. Ne vom opri, poate, cu altă ocazie asupra tainei care face posibila reconstrucţia, asupra „magiei” capabile să restaureze legătura dintre masele decăzute şi piscurile care există încă, imuabile, solitare şi nevazute, acolo, sus.



Julius Evola


Traducere de Marian Stan