Charlotte – Joko – Beck Ceea ce nimeni nu vrea să audă

Charlotte – Joko – Beck Ceea ce nimeni nu vrea să audă


Dacă suntem sinceri, va trebui să recunoaştem că ceea ce dorim să obţinem de pe urma practicii – mai ales la început, dar, într-o oarecare măsură, întotdeauna – este un confort sporit în vieţile noastre. Sperăm că, practicând suficient, ceea ce ne deranjează acum nu ne va deranja în viitor. De fapt, există două puncte de vedere din care putem aborda practica, care trebuie recunoscute ca atare. Primul punct de vedere reprezintă ceea ce „credem” noi că este practica (fie că o recunoaştem sau nu), iar al doilea reprezintă ceea ce practica este „de fapt”. În timp, avansând în practica noastră, ne îndreptăm treptat dinspre un punct de vedere către celălalt, deşi nu-l abandonăm niciodată complet pe primul. Cu toţii ne aflăm undeva pe acest continuum.
Practicând din perspectiva primului punct de vedere, atitudinea noastră este că ne supunem acestei practici dificile deoarece sperăm să obţinem anumite avantaje personale de pe urma ei. Poate nu aşteptăm să apară toate imediat. Putem fi răbdători pentru o vreme, dar, după câteva luni de practică, începem să ne simţim înşelaţi dacă viaţa noastră nu s-a ameliorat. Începem practica cu o speranţă sau nevoie care va rezolva, cumva, problemele noastre. Există în fiecare nevoia de a fi satisfăcut şi fericit, mai liniştit şi senin. Sperăm că nu vom mai fi supăraţi şi că vom obţine ceea ce dorim. Sperăm că, în loc să fie nerealizată, viaţa noastră ne va aduce mai multe satisfacţii. Sperăm să avem mai mult control asupra vieţii noastre. Ne imaginăm că vom putea fi drăguţi cu ceilalţi fără ca asta să ne deranjeze.
Prin practică dorim ne simţim în siguranţă şi să obţinem într-o măsură crescândă ceea ce vrem; dacă nu bani şi faimă, măcar ceva asemănător. Deşi s-ar putea să nu vrem s-o recunoaştem, vrem ca cineva să aibă grijă de noi iar ca cei apropiaţi nouă să trăiască pentru binele nostru. Ne aşteptăm ca practica să poată crea condiţii de viaţă plăcute pentru noi, relaţia potrivită, serviciul potrivit, sau facultatea potrivită. În ceea ce îi priveşte pe oamenii cu care ne identificăm, dorim să le putem organiza vieţile.
Nu greşim dorind toate aceste lucruri, dar, dacă suntem convinşi că la asta seveşte practica, înseamnă că nu am înţeles-o încă. Toate dorinţele noastre sunt legate de ceea ce „noi” vrem: vrem să fim iluminaţi, vrem pace, vrem seninătate, vrem ajutor, vrem să controlăm lucrurile, vrem ca totul să fie minunat.
Al doilea punct de vedere este sensibil diferit: din ce în ce mai mult, dorim să putem crea armonie şi să ajutăm toată lumea să crească. Şi noi suntem incluşi în această creştere, dar nu suntem centrul ei; suntem doar o parte a întregului. Pe măsură ce acest al doilea punct de vedere câştigă teren în noi, începe să ne placă să-i servim pe ceilalţi şi ne interesează mai puţin dacă, servindu-i pe ceilalţi, ne este afectată bunăstarea personală. Începem să căutăm acele condiţii de viaţă – servici, sănătate, un partener(ă) – care sunt cele mai utile pentru servirea celorlalţi. Acestea pot să nu fie întotdeauna plăcute pentru noi; ceea ce este mai important pentru noi este ca aceste condiţii să ne înveţe să slujim bine viaţă. O relaţie dificilă poate fi, de exemplu, foarte utilă din acest punct de vedere.
Pe măsură ce adoptăm acest al doilea punct de vedere, probabil că vom pastra acele preferinţe care definesc primul punct de vedere. Vom prefera în continuare să fim fericiţi, să ne simţim bine, liniştiţi, să obţinem ceea ce vrem, să fim sănătoşi, să controlăm întrucâtva lucrurile. Practica nu ne va face să ne schimbăm preferinţele. Dar în clipa când o preferinţă se află în conflict cu ceea ce este mai util vieţii, atunci suntem dispuşi să renunţăm la preferinţele noastre. Cu alte cuvinte, centrul vieţii noastre se deplasează de la preocuparea pentru noi înşine către viaţă ca atare.
Scopul practicii este deplasarea de la primul la cel de-al doilea punct de vedere. Există, însă, o capcană inerentă practicii: dacă practica noastră este corectă, multe dintre dorinţele care ţin de primul punct de vedere pot fi satisfăcute. Este foarte probabil să ne simţim mai bine, mai confortabil în propria noastră piele. Ne putem simţi mai în largul nostru. Pentru că nu ne pedepsim corpurile cu la fel de multă tensiune, avem tendinţa de a fi mai sănătoşi. Aceste schimbări ne pot confirma concepţia greşită potrivit căreia primul punct de vedere este corect, anume că scopul practicii este de a ne ameliora viaţa. De fapt, avantajele noastre sunt secundare. Scopul real al practicii este de a ne face cât mai utili vieţii, ceea ce ne este foarte greu de înţeles: „Vrei să spui că trebuie să am grijă de cineva care tocmai m-a rănit? E o nebunie!””Vrei să spui că trebuie să renunţ la confortul propriu pentru o sluji pe cineva care nici măcar nu mă place?”
Attudinile nostre egocentrice sunt adânc înrădăcinate şi avem nevoie de ani de practică susţinută pentru a slăbi un pic aceste rădăcini. Şi suntem convinşi că practica slujeşte primul nostru punct de vedere şi că de pe urma ei vom obţine ceva minunat pentru noi.
Cu toate acestea, practica veritabilă ţine mai mult de sesizarea modului în care ne amăgim, rănindu-ne pe noi înşine şi pe ceilalţi prin gândirea şi acţiunile noastre. Tocmai văzând cum îi rănim pe ceilalţi, fiind atât de pierduţi în propriile noastre griji încât nu-i putem vedea. Nu cred că vrem cu adevărat să-i rănim pe ceilalţi; doar că nu prea vedem ceea ce facem. Pot aprecia cât de avansat este cineva în practică dacă el sau ea a se preocupă mai mult de ceilalţi, preocupare care trece dincolo de „Eu” vreau, sau de ceea ce este deranjant pentru „mine”, cât de grea este viaţa şi aşa mai departe. Ăsta este semnul că practica a avansat. Practica este întotdeauna o luptă între ceea ce vrem şi ceea ce vrea viaţa.
Este natural să fii egoist, să doreşti ceea ce doreşti şi este inevitabil să fim egoişti până când vedem alternativa. Rolul disciplinei este de a ne ajuta să vedem alternativa şi să ne deranjeze în egoismul nostru. Atâta timp cât suntem prizonieri ai primului punct de vedere, dominat de dorinţa de a ne simţi bine sau fericiţi sau iluminaţi, avem „nevoie” să fim deranjaţi. Avem „nevoie” să fim supăraţi. Un centru bun şi un profesor bun lucrează în acest sens. La urma urmelor, Iluminarea înseamnă, pur şi simplu, absenţa oricărei preocupări pentru sine. Nu veniţi la acest centru pentru a vă simţi mai bine; scopul său este altul. Ce vreau eu este ca vieţile să devină mai încăpătoare[1], astfel încât ele să se poată îngriji de mai multe lucruri, de mai mulţi oameni.
Azi dimineaţă am primit un telefon de la un fost elev care suferă de un cancer pulmonar. El se dedică practicii, stând în meditaţie, deşi trei sferturi din plămâni i-au fost extirpate într-o operaţie anterioară. La câtva timp după operaţie, a început să aibă probleme cu vederea şi dureri groaznice de cap. Analizele au detectat două tumori cerebrale; cancerul se răspândise. Acum s-a întors la spital pentru tratament. Am vorbit despre tratament şi despre cum se simte. I-am spus: „Îmi pare foarte rău că ţi s-a întâmplat aşa ceva. Vreau să te simţi bine. Sper că lucrurile se vor îndrepta.” A răspuns:”Nu asta vreau de la tine. Vreau să fii bucuroasă. Asta e situaţia mea – şi e minunat. Văd ce anume este viaţa mea.” A continuat spunând: „Asta nu înseamnă că nu mă înfurii sau că nu sunt speriat de mă urc pe pereţi. Toate astea se întâmplă şi acum ştiu ce anume este viaţa mea. Nu doresc nimic de la tine decât să-mi împărtăşeşti bucuria. Aş vrea ca toţi să poată simţi ce simt eu”.
El trăieşte situat în al doilea punct de vedere, cel în care îmbrăţişăm acele condiţii de viaţă –servici, sănătate, partener – care vor fi roditoare în cel mai înalt grad pentru toţi. El a realizat ce înseamnă asta[2]. Într-un anumit sens, nu contează dacă trăieşte două luni, doi ani, sau mult timp de-acum încolo. Nu vreau să spun că ar fi un sfânt. Va avea parte de zile foarte grele, de durere, furie şi revoltă. Toate acestea i se întâmplă chiar acum; totuşi, nu despre asta a vrut să vorbim. Dacă s-ar vindeca, ar avea parte de aceleaşi lupte şi dificultăţi ca oricine altcineva, de dorinţele şi visurile ego-ului. De fapt, acestea nu ne părăsesc niciodată, dar putem schimba modul în care ne raportăm la ele.
Mai ales la început, ne este greu să înţelegem această deplasare către cel de-al doilea punct de vedere. Am observat discutând cu începătorii că, deseori, pur şi simplu nu pot asimila cuvintele mele[3]. Precum o pisică pe un acoperiş fiebinte sau ca picăturile de apă pe o plită încinsă, cuvintele percutează pe moment, apoi sunt respinse şi se evaporează. Totuşi, cu trecerea timpului, cuvintele nu mai ricoşează atât de repede din mintea ascultătorului. Ceva începe să prindă rădăcini. Putem suporta o perioadă mai lungă adevărul despre cum este viaţa, în loc să de a presupune cum ar putea fi sau ar trebui să fie. Cu timpul, creşte capacitatea de a accepta fără efort ceea ce este într-adevăr viaţa[4].
Suntem mult prea încăpăţânaţi pentru ca schimbarea să se petreacă peste noapte. Ea poate fi accelerată de o boală gravă, de o dezamăgire, de o mare pierdere sau de altă problemă. Deşi nu doresc nimănui asemenea situaţii de criză, deseori ele ne aduc învăţăminele de care avem nevoie. Practica Zen este dificilă deoarece crează discomfort şi ne aduce faţă în faţă cu problemele din viaţa noastră. Ceea ce nu dorim, deşi ne ajută să învăţăm şi ne îmboldeşte către cel de-al doilea punct de vedere. A sta liniştiţi când suntem supăraţi şi când am vrea să facem altceva este o lecţie care pătrunde puţin înlăuntrul nostru. Pe măsură ce recunoaştem valoarea practicii, creşte motivaţia de a practica. Începem să simţim ceva. Dobândim puterea de a sta zi de zi, de a sta în meditaţie întrega zi, de a face un sesshin. Creşte dorinţa de a practica această disciplină dură. Treptat, începem să înţelegem ce înseamnă cuvintele fostului meu elev:”Acum ştiu ce este viaţa mea”. Greşim dacă ne pare rău pentru el; poate că el se numără printre cei norocoşi.


Traducere de Marian Stan

[1] În original lives that get bigger.
[2] În original He’s got it.
[3] În original my words simply don’t register.
[4] În original to sit with what life really is.