De ce dispar albinele?

În ultimii ani, misterioasa Boală a Colapsului Coloniei (B.C.C.) a pustiit milioane de stupi, afectând grav acele culturi care depind de albina meliferă pentru polenizare. Specialiştii nu au putut stabili cu certitudine cauza fenomenului. Cercetări recente par a explica apariţia bolii printr-o mutaţie în ARN-ul albinelor care împiedică producţia normală de proteine. Aceste concluzii primesc o confirmare indirectă prin faptul că stupii afectaţi de BCC pot fi repopulaţi doar după ce sunt expuşi unor radiaţii capabile să distrugă material genetic.
Straniul fenomen şi-a făcut simţită prezenţa nu doar în Statele Unite, dar şi în ţări ca Belgia, Franţa, Olanda, Italia, Portugalia, Spania. Într-o mai mică măsură, a fost semnalat în Elveţia şi Germania, iar pierderile pricinuite de BCC apicultorilor nord-irlandezi în 2007 s-au ridicat la peste 50%. Surse autorizate ne-au asigurat că în România nu s-au înregistrat cazuri de BCC.
Să analizăm mai atent acest flagel întru totul comparabil prin implicaţiile sale cu mult dezbătuta încalzire globală.

Simptome precursoare colapsului

Forţa de muncă din colonie este insuficientă pentru îngrijirea larvelor existente
Forţa de muncă din colonie este compusă din albine adulte tinere
Regina este prezentă (absenţa Reginei duce imediat la dispariţia stupului- caz în care nu am avea de-a face cu BCC)
Membrii coloniei refuză siropul de zahăr şi suplimentele de proteine cu care sunt hraniţi.

Simptome ale colapsului

Albinele adulte sunt absente din colonie, fără ca în interiorul sau în imediata apropiere a acesteia să fie semnalat un număr semnificativ de albine moarte
În colonie există larve care nu au ieşit din ou. De regulă, albinele nu-şi părăsesc niciodată ouăle înainte de eclozare.
În colonie există provizii de hrană (miere şi polen), pe care, în mod straniu, albinele din celelalte colonii întârzie să şi le însuşească
Dăunătorii care atacă de regulă coloniile părăsite întârzie să-şi facă apariţia într-un stup atins de BCC

Posibile cauze

Potrivit revistei Science, cercetătorii americani au stabilit o legătură certă între Virusul Israelian al Paraliziei Acute[1]şi BCC. Transmis de căpuşele Varroa, VIPA deformează la început aripile albinelor, pentru a provoca ulterior paralizia şi moartea. Cu toate acestea, el nu este întotdeauna prezent în coloniile afectate de BCC, ceea ce a determinat specialiştii să ia în calcul şi alte posibile cauze: malnutriţia, agenţii patogeni, imunodeficienţa (un echivalent al SIDA în lumea albinelor), căpuşele, ciupercile parazite, radiaţiile electromagnetice sau practicile neadecvate ale apicultorilor (precum uzul de antibiotice pentru a trata albinele sau transportul acestora pe distanţe lungi).
Un loc de frunte pe lista principalilor suspecţi au ocupat pesticidele. Deşi nimeni nu le pune la îndoială nocivitatea, s-a observat că nivelul pesticidelor este mai ridicat la albinele „sănătoase” decât la cele atinse de BCC.
Plantele modificate genetic au figurat şi ele printre potenţialii declanşatori, dar ipoteza a trebuit să fie abandonată: cazuri de BCC s-au înregistrat în zone unde nu se cultivă plante modificate genetic.
Este posibil ca boala să fie o rezultantă a mai multor factori preexistenţi, însă pâna în prezent, Grupul de Lucru pentru Studiul BCC de la Penn University nu a putut oferi o explicaţie satisfăcătoare misteriosului fenomen.

Previziuni economice

Potrivit estimărilor, numai în Statele Unite valoarea comercială a culturilor agricole care depind în totalitate de albinele melifere pentru polenizare este de peste 15 miliarde dolari (circa 70% dintre culturi). Există riscul real ca piersicile, cireşele, căpşunile, castraveţii, merele, perele, pepenii galbeni şi verzi – lista este, desigur, incompletă – toate acestea, deci, şi multe altele, să se transforme în rarităţi exotice cu preţ prohibitiv, fiind imposibilă polenizarea lor la scara actuală fără ajutorul albinelor melifere.

Polenizare manuală?....

În sudul provinciei Sichuan (China) fermierii cultivă o varietate de meri auto-sterilă pentru a cărei perpetuare este necesară aşa-numita „polenizare încrucişată” cu o altă varietate, mult mai puţin productivă. Aşadar, pentru o polenizare cu ajutorul albinelor , localnicii ar trebui să „sacrifice” minimum 10% din fiecare livadă cultivând acest soi neprofitabil.
Iată însă că fermierii au găsit- sau li s-a indicat- altă soluţie: polenizarea manuală.
Desigur, profitul obţinut prin cultivarea intensivă a livezii cu soiul cel spornic este nesemnificativ în comparaţie cu dezavantajele acestei metode laborioase, costisitoare şi cronofage.
Chiar dacă episodul chinezesc nu are legătură cu BCC, el poate să dea seama de omul modern care, în plină domnie a cantităţii, refuză calea firească şi sfârşeşte prin a se „scumpi la tărâţe”....Dar el poate, mai ales, să avertizeze, înfăţişându-ne, de pe acum, trista perspectivă a unei lumi fără albine...


Planul simbolic

Dacă, în ochii omului modern şi „civilizat” albina rămâne doar o simplă pildă de hărnicie şi „esprit de corps”, este pentru că el, omul modern şi civilizat, nu reuşeşte să vadă mai mult. Desigur, cei vechi preţuiau după cuviinţă munca şi buna rânduială, dar, fiind cu adevărat inteligenţi[2], ştiau să treacă dincolo de aparenţe.
Tradiţia Egiptului antic spune că albinele s-au născut din lacrimile zeului Re. Vasile Lovinescu vede, la rându-i, albina ca pe o „gâză solară” aptă să „distileze” chintesenţa[3].
Pentru cei vechi, toate activităţile omeneşti se legitimau printr-un mit fondator: astfel, fiinţe divine sau semi-divine transmiteau muritorilor în ilo tempore anumite gesturi exemplare pentru a asigura practica adecvată şi a conferi eficacitate respectivei „meserii”. Tradiţia greacă spune că primul apicultor a fost Aristeu, fiul zeului Apollo şi al muritoarei Cyrene. Fermecat de Euridice, păstorul porneşte în urmărirea nimfei, care, încercând să scape de insistenţele sale, cade într-o groapă unde un şarpe o va muşca de călcâi, ucigând-o.
Mitul grec este confirmat şi continuat de Sf. Scriptură, prin cuvintele pe care Dumnezeu le adresează şarpelui: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Facerea 3, 15).
Aristeu uită că „din punct de vedere ontologic, Omul nu poate cuceri lumea exterioară decât cucerindu-şi cosmosul interior. El nu poate fi stăpânul pământului exterior decât cununându-se cu întrega creaţie în adâncul tainei ei şi nu violând-o, provocând zbârlirea „mărăcinilor şi spinilor” săi”. (Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman p. 110 – Editura „Amarcord”, Timişoara 1996).
Deloc surprinzător, aşadar, dacă Orfeu se răzbună distrugând stupii celui care a provocat, indirect, moartea soţiei sale. Într-un anumit sens, se poate spune că albinele lui Aristeu nu-i aparţineau încă.
Pentru a-i împăca pe zei, el sacrifică patru tauri şi patru juninci, din măruntaiele cărora vor ieşi roiuri de albine. „Gâza solară” poate fi dăruită muritorilor doar după ce Aristeu şi-a asumat, prin sacrificiu, propriile energii telurice. Astfel se explică de ce, în antichitate, albinele erau uneori zugrăvite având corp de taur.
Un episod similar, dar nu identic, căci se referă la un alt nivel al fiinţei, este amintit în Vechiul Testament, în Cartea Judecătorilor. După ce a răpus un leu cu mâinile goale, Samson „s-a abătut să vadă trupul leului şi iată un roi de albine şi miere în trupul leului” (Judecători 14;8).
În cultul zeiţei Demeter, albinele erau asimilate sufletelor care coboară în lumea subpământeană. Dealtfel, preotesele de la Eleusis şi Efes erau numite „albine” deoarece îl călăuzeau pe neofit în călătoria iniţiatică a misteriilor.
Platon spune că sufletele celor neprihăniţi se reîncarnează sub formă de albine.
În limbajul mistic al confreriei şiite Bektashi, dervişul este comparat cu o albină, iar realitatea divină (Hak) este asemuită mierii.
Pentru sfântul Bernard de Clairvaux, albina este simbolul Sfântului Duh. Altă sursă creştină face din albine vestitoare ale Învierii şi îndrăzneşte să compare lunile de iarnă când ele nu îşi părăsesc stupul cu cele 3 zile petrecute de Hristos în mormânt.
Substantivul ebraic Dbure (albină) provine din rădăcina Dbr (cuvânt). Îmbolnăvirea şi dispariţia albinelor nu sunt doar simptome ale degradării la nivel lingvistic - inflaţia de vorbe, limba de lemn (sau de plastic) impusă insidios de mass media, etc. Ele prefigurează deja consecinţe cât se poate de concrete. Refuzând Cuvântul ca hrană, vedem cum hrana trupească începe să ne fie refuzată. „Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu”[4].
[1] Denumit astfel deoareece a fost descoperit de virusologul Ilan Sela de la Universitatea Ebraică din Ierusalim.
[2] Etimologic, inteligenţa este capacitatea de a „citi înăuntru” (inte-legere).
[3] Al patrulea hagialâc p. 92 (Editura Rosmarin, 1996)
[4] Luca 4;4, Matei 4;4.