Femininul fiinţei

„Bucură-te, Marie, cea plină de har”, cântă Gavril, îngerul care îi vesteşte Mariei feciorelnica ei maternitate: Iată primul salut pe care cerul îl adresează pământului în Evanghelii.
„Ştiu că eşti frumoasă”, exclamă Avraam întru lauda soţiei sale Sara: Iată cel dintâi cuvânt adresat de un bărbat unei femei în Biblie.
Frumuseţe, deplinătate a harurilor, maternitate, „slavă a Bărbatului”, aşa cum va spune apostolul Pavel, dar şi „slavă a lui Dumnezeu”, cum tot el va adăuga, într-un registru mai subtil.
Iată femeia pe care aş vrea s-o aduc în atenţia cititorilor, femeie grea de o asemenea bogăţie şi suferind pentru că nu poate s-o aducă pe lume!
Într-o primă instanţă, voi aborda trei nivele ale femininului:
Femeia care sunt pe plan biologic;
Femininul „coastă a lui Adam”, cel al interiorităţii bărbatului şi a femeii, subiectul propriu-zis al prezentului volum; dar şi umanitatea întregă (bărbaţi şi femei), care e feminină în raport cu Dumnezeu.
Umanitatea este „slava lui Dumnezeu” pe care Verbul o rânduieşte ca o încoronare a Creaţiei în acel „Tu” născut din „Eul” divin încă de la prima literă a lui BERESHIT.
BERESHIT este cuvântul cu care se deschide Cartea Genezei, cel care o desemnează în limba ebraică, cel despre care Tradiţia ne asigură că ar conţine întreaga Torah.
La rândul său, acest prim cuvânt îşi dezvăluie taina încă de la prima literă: beth.
Litera „beth” deschide şi cuprinde întreaga noastră Carte Sfântă.
Ea este acel „Tu” ce a ţâşnit de pe buzele Divinităţii ca o declaraţie de dragoste către „celălalt”care nu poate fi celălalt decât rupând infinitul lui Dumnezeu!
Dar – minune!: Ea este şi – în acelaşi timp - nu este o ruptură; fiind însămânţată de Dunezeu, ea îi poartă în sine nesfârşirea; deşi creată, ea este matrice a Increatului; impregnată de El, care e „Unu”, ea este„doi-ul”; supusă dualităţii, ea constituie polii opuşi şi complementari ce nu pot exista unul fără celălalt; ea este recapitulată în bărbat şi femeie.
Dincolo de orice dualitate, Dumnezeu-Unul nu se relevă ca masculin şi ca arhetip al masculinului decât în raport cu Creaţia, care e, faţă de El, e feminină în integralitatea sa. Astfel, litera „beth” are valoarea 2, vocaţia sa fiind una fundamental matricială.
Tradiţia ne spune (II Macabei 7, 28) că prima literă din BERESHIT, mister al Creatului şi al umanităţii (bărbaţi şi femei), se naşte din „Nimic”- Me’Ayin în ebraică.
Acest „Nimic” (’Ayin) este primul Nume divin revelat, punct ultim al unei contracţii, totală abnegaţie a Celui care se face „Nimic” pentru ca „Celălalt” să fie: absenţă-prezenţă, punct diparent, vârf infinitezimal, care este şi nu este!
Grecii o numesc „kenoză divină”, evreii îi spun Tsim-Tsum, retragere iubitoare a Unului a cărui sămânţă îl întemeiază pe Celălalt: Acest Altul este din „soiul lui”( de sa race); „din soiul lui Elohim”, murmură încă Me’Ayin prin jocul decriptării (Myn :”specie”,’A: Elohim), ea provine din sămânţa Lui, e Numele său care-şi oferă o „casă” (aceasta e semnificaţia cuvântului Beth pe care o ghicim şi în prima ideogramă a restectivei litere) pentru a se adăposti şi a creşte în irumperea tuturor posibilităţilor.
Casă a seminţei lui Elohim, ea provine din El. Ea e „fiica”(Bat) grea de El, Sfântul Nume pe care e chemată să-l poarte în ea şi să-L nască. El, care simbolizează litera yod chiar în miezul fiinţei ei YHWH (yod-he-waw-he) care e prezentul verbului „a fi”, EU SUNT, Verbul lui Dumnezeu.
Ea este „fecioara însărcinată” care trebuie să-l nască pe Dumnezeu. Astfel, ea devine „soţie”. Ca soţie a lui Dumnezeu, ea primeşte sărutul divinităţii şi este condusă în camera nupţială a misterului, Nimicul.
Ivită din Nimic, precum o umbră care devine lumină, ea vine să îmbogăţească infinitul bogăţiei, întorcându-se în Nimic!
„La Început ( dans le principe ) este Cuvântul”, spune Apostolul Ioan.
„La început ( dans le principe ) Dumnezeu te crează pe tine, tu care eşti cer şi tu care eşti pământ”, spune primul verset al Genezei, prin care se deschide imnul Creaţiei. Astfel, fiecare fiinţă omenească este edificată întru propria interioritate. Aceste„Ceruri” tenebroase cuprind nenumărate constelaţii ce vor fi luminate de Soarele Cuvântului divin, cuprind bogăţiile potenţiale ale matricei, oferite copilului din tine pentru a le împlini. Acest „Pământ” este locul unde se vor împlini etapele de creştere a copilului de lumină.
„Tu” devine astfel calea spre noi realităţi, spre alte nivele de conştiinţă, spre alte pământuri ivite din oceanul ceresc (emergees de l’ocean des cieux), până la „pământul Făgăduinţei”, unde, apropiindu-se de nucleul fiinţei,

„Primi-vei, aşadar, un Nume nou
Pe care gura Domnului îl va rosti
Tu eşti o coroană fără seamăn în mâna Domnului, o diademă regală în palma
Dumnezeului tău”.
(Isaia, 62, 2-3)

Nu pot începe această carte despre femeie fără a înălţa un imn umanităţii, un „Tu” lansat pe orbita propriei feminităţi, din punctul său de legătură cu Nimicul până la aparţia noastră ca fiinţe umane, şi destinat a se întoarce la izvorul său primordial.
Va trebui, desigur, să vorbim despre femeie în raport cu bărbatul, într-un registru care este cel mai accesibil, acolo unde oamenii şi-au cântat iubirile şi durerea, dar unde irump, deasemenea, probleme dintre cele mai presante, care fac necesară definirea unei noi identităţi, atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie.
Avertizăm însă – dacă nu vom asculta sunetul fundamental, pentru a descoperi, pornind de la el, mulţimea fără număr a octavelor ce vibrează în noi, pentru a găsi registrul just al efortului nostru lăuntric, riscăm a eşua într-un discurs psihologic, să înmulţim inutil studiile sociologice pe această temă, sau să adăugăm noi consideraţii de ordin afectiv, care abundă de câte ori se abordează anumite subiecte arzătoare, precum acela al hirotonisirii femeilor.
Sunetul sacru e dat de mituri şi de cărţile noastre sacre.
Ele cristalizează într-o formă cizelată de suflul divin rezonanţele diapazonului ce primeşte vibraţiile cereşti şi distribuie armoniile astfel încât să poată fi receptate de inima omului.
Astăzi, inima umanităţii se află în suferinţă, în confuzie şi într-un gol care dă naştere absurdului.
Faptul că, astăzi, oamenii sunt surzi la mesajul miturilor se datorează în primul rând interpretării lor reducţioniste şi infantilizante care generează valori inacceptabile.
Inima noastră va trebui să descopere adevărata verticalitate, ca şi bucuria de a găsi calea spre ceea ce e mai profund în ea, nivel al misterului ce este exprimat prin mituri.
Dacă aceşti doi poli nu intră în rezonanţă, inima se îmbolnăveşte.
Căci miturile sunt, la nivel colectiv, ceea ce este visul pentru o persoană.
Acesta ne trimite către principiul însuşi al fiinţei, el este vocea profunzimilor, glasul acelui Nume tainic al persoanei, venind de la Însuşi Dunmezeu. El ne in-formează[1] fiinţa, solicitându-i, totodată, ascultarea. Noi preferăm încă a ignora mesajul simbolic al viselor[2], chiar dacă ele sunt încărcate de sens şi revelează cunoaşterea/ iubire, singura modalitate de cunoaştere ce ne poate ajuta să creştem pe acest plan.
Astăzi, această modalitate de cunoaştere începe deja să trezească lumea prin intermediul celor puţini care au acces la ea. Iată cât de puternică este forţa ei transformatoare ( force de mutation)! Căci ea este vocea Cuvântului care întemeiază fiinţa, iar Cuvântul este creator în fiecare clipă a vieţii noastre, dacă intrăm în rezonanţă cu El şi Îi dăm ascultare!
Mitul joacă acelaşi rol la nivel colectiv.
Ignorarea mitului generează labirintul lumii actuale. Aici, sunetul fundamental nu poate pătrunde. În labirint, limitele ajung să-l încarcereze pe om, iar eticile elaborate înăuntrul său - rod al inteligenţei ce se doreşte a fi lucidă prin ea însăşi, sau a afectivităţii care, lipsită de fundament ontologic, vrea să-şi impună punctul de vedere - nu fac decât să îngroaşe zidurile acestei închisori, transformând-o în mormânt.
Doar ascultarea profunzimilor eliberează arsenalele cunoaşterii veritabile şi ne oferă uneltele indispensabile acestui demers. Iată de ce nu vom putea dobândi o perspectivă justă asupra femeii, a misterului şi a problemelor sale, atât de stringente astăzi, fără a cerceta mai întâi aceste mituri.
Dar există şi alte motive care îndreptăţesc demersul meu.
Dacă revin la litera beit şi dacă, pe măsură ce o contemplu, ea mi se relevă încet, încet ca o prietenă, aş îndrăzni să spun chiar ca o parte tainică din mine însămi care îmi solicită întreaga atenţie şi trezeşte o emoţie (emoi) tandră şi sacră înlăuntrul meu, ei, bine, puţine dintre literele următoare din alfabetul ebraic ajung la această intimitate – deşi toate împreună alcătuiesc o limbă ce-şi ascunde mesajul în fiecare dintre ele, mesaj care nu se lasă perceput fără o abordare plină de dragoste.
Această limbă tainică mi se relevă, uneori, în vise şi în duhul subtil al miturilor, dar o recunosc, deasemenea, în muzica sacră, în realitatea profundă a naturii, care, debarasată de zdrenţele conceptelor noastre, vorbeşte nemijlocit inimii noastre; în realitatea fiecărui lucru pe care-l aud în timpul dialogului meu cu Verbul fondator, în clipa când, fiind eu însumi „casă a Cuvântului”, mă întorc spre Cuvântul care mă întemeiază, pentru a mă lăsa prinsă de El (saisir par Lui) şi respirată de El.
Ştiu că această limbă poate purta sufletul până la absenţa/prezenţă, până la punctul infinitezimal pe care-l aminteam la început, căci ea vorbeşte din spaţiul divin al fiinţei mele, din acel loc desemnat în Biblie drept „paradis terestru” sau „Grădină a Edenului”, „Grădină a bucuriei” (Jardin de jouissance).
Nu mai pot avea nici o îndoială – această grădină e înlăuntrul meu.
Nu o mai pot privi ca pe un loc exterior, aparţinând unei istorii stăvechi, ci doar ca pe un spaţiu actual şi prezent în profunzimile fiecăruia, într-un strat foarte vechi al fiinţei mele, aflat în amonte faţă de starea de „exil” pe care o împărtăşim toţi; el se află „la răsărit de Eden”, acolo unde Heruvimii păzesc înarmaţi cu Spada (Cuvântul-Spadă) YHWH drumul către Arborele vieţii, „Punctul” unde Dumnezeu se retrage, lăsându-şi sămânţa – drumul „Nimicului” (Gen. 3. 24).
Noi suntem împiedicaţi a regăsi acest spaţiu la nivelul colectiv al marelui Adam, şi, în măsura în care nu conştientizăm deturnarea, rămânem amnezici, surzi şi orbi, după spusa profetului Ieremia:”Au ochi şi nu văd,
urechi şi nu aud!” (Ieremia, 5, 21)

Dar, dacă traversăm aceste mlaştini ale inconştienţei şi ne întoarcem către orientul fiinţei noastre în barca dragostei, sau, măcar, a dorinţei nestăvilite de a simţi dragostea, Heruvimii ne vor trezi simţurile şi vom putea să auzim Cuvântul-Spadă, recunoscându-i vocea şi începând să vorbim din nou „limba una”, cea despre care mitul turnului Babel ne spune că, odinioară, era vorbită de toţi oamenii. (Gen. 11)
Odinioară?
Prizonieri ai categoriilor mentale legate de timpul lumii exterioare, am perceput mitul ca nefiind altceva decât o relatare istorică. În schimb, am rămas surzi faţă de ceea ce, încă de la început, enunţă esenţialul:

„Venind de la Răsărit,
Oamenii au găsit cale liberă (trouvent une percee) în ţinutul Shinear şi s-au aşezat acolo.”

Desigur, este vorba despre Omul prins la limita dintre istorie şi metafizică, dar şi despre Omul care, încă din zorii istoriei, s-a înstrăinat de propiul său orient, de spaţiul său interior unde se vorbeşte limba una: limbă divină şi cuvinte divine, căci, în ebraică, numeralul „unu” este un Nume divin şi sigur Dumnezeu este Unu.
Omul înstrăinat (detourne) faţă de Cuvântul întemeietor din el însuşi se aşează într-un ţinut al cărui nume, Shinear, ar putea fi tradus „acolo unde se urlă, acolo unde se mugeşte”, sau, şi mai bine „principiul al mersului nesigur”
Asta ne duce cu gândul la experienţa concretă a copilului care, în momentul naşterii, părăseşte un paradis arhetipal pentru a intra în lume, o lume unde trebuie să urle, unde totul este urlet în comparaţie cu „limba divină” pe care o auzea în pântecele matern, o lume unde axul de referinţă al verticalităţii ontologice pare pierdut.
Stuaţia descrisă mai sus, care aparţine timpului istoric, dă seama, la nivelul mitului, de trecerea de la limba una divină aparţinând interiorităţii la urletul limbilor noastre, care, oricât de frumoase ar fi, nu sunt decât mârâituri în comparaţie cu limba divină.
Omul care întoarce spatele orientului său basculează în pura exterioritate, identificându-se total cu babilonia cacofonică din jur, surd la glasul Cuvântului, surd faţă de limba una a orientului său.
Rupt de Cuvânt, Omul e alienat faţă de el însuşi şi de numele său tainic, „EU SUNT în devenire”, trăind fără repere în această lume a exilului pe care o percepe ca pură suferinţă.
Textul biblic confirmă acest nivel de semnificaţie al mitului, spunând că locuitorii din Shinear „s-au apucat să fabrice cărămizi (...) şi cărămida le-a ţinut loc de piatră”.
Omul exterior este, simbolic vorbind, cărămidă.
Omul interior este piatră.
În ebraică, este „piatră” (Eben) cel care este „fiu”(Ben) al „Tatălui” (Ab); în schimb, este „cărămidă”(Labenah) cel ce este „fiu”(Ben) „al ei”(Lah), fiu al femeii, mai precis, fiu biologic situat pe planul animalităţii şi lipsit de conştiinţa Tatălui-Unu, ignorând rădăcina comună care-l leagă de ceilalţi oameni.
Potrivit Evanghliei, Fiul Tatălui este „Fiul Omului”, fiu interior pe care orice fiinţă umană trebuie să-l lase să crească în ea. Iată de ce Ioan Botezătorul spune despre Iisus:
„Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”. (Ioan 3, 30)
Iar Iisus spune despre Ioan Botezătorul:
„El este cel mai mare dintre fiii născuţi din femeie”. (Mat. 11, 11)
„Cel mai mare”, căci el va părăsi registrul animal şi se va micşora faţă de Fiul Omului.
Numindu-Se pe Sine „Fiu al Omului”, Iisus afirmă că este Fiul interior al marelui Adam (al întregii umanităţi).
Întrupat prin Fecioara Maria, El se manifestă în tărâmul exilului nostru, căci este deasemenea Fiu al lui Dumnezeu. În El, interiorul şi exteriorul sunt una.
El vine pe tărâmul exilului nostru pentru a-l mântui, pentru a elibera pe Fiul Omului în fiecare dintre noi şi pentru a ne duce la desăvârşire.
Iată de ce Iisus este numit şi „piatra din capul unghiului”, piatră fondatoare a templului cosmic, a Creatului, a fiecăruia dintre noi, a întregii omeniri.
Din această lumină, este numit „piatră” acela sau aceea care participă la această realitate esenţială.
„Cărămida care ia locul pietrei” confirmă degringolada oamenilor de pe câmpia Shinear. În loc să pornească la cucerirea Numelui aflat în cerurile lor interioare, ei caută să-şi facă un renume sub cerurile lor exterioare.
„Să construim un oraş şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume.”
Să nu fim miraţi dacă, punându-şi decizia în aplicare, ei pierd contactul cu limba una şi cu Tatăl Unu. Ei sfârşesc prin a genera diferitele limbi ale pământului şi devin străini uni faţă de ceilalţi. De acum, oamenii trăiesc în raporturi de forţă: competiţii, rivalităţi, conflicte, războaie, crime sângeroase!
Mitul turnului Babel pune accentul pe energia -„putere” , care provine în chip originar de la Numele Sfânt fondator. Astfel, este reiterat pe alte coordonate mitul Căderii, care se axează în principal pe energia-„bucurie” (jouissance).
Nou-născutul despre care am vorbit mai sus, pare să fi memorizat această limbă una ca pe o moştenire genetică esenţială aflată într-un spaţiu din el însuşi – propiul său orient. Numai că el a memorizat deasemenea sosirea sa brutală pe lume – breşa ( sa percee ) prin care el ajunge în câmpia Shinear. Cum, printr-o subtilă ontogeneză, viaţa intra-uterină l-a pregătit pentru venirea pe lume, putem spune că adevărata „breşă” este mai aproape de concepţie decât de momentul naşterii.
Cele mai recente studii din domeniul antropologiei şi biologiei confirmă cele de mai sus, din perspectiva filogenezei.
Deşi nu şi-a dezvoltat funcţia vorbirii, Omul de Neandertal se afla într-un contact direct cu memoria limbii una, memorie pe care o manifestă în cotidian prin rituri şi elemente cultuale care au lăsat urme indiscutabile.
În schimb, homo sapiens, cel care are acces la limbajul articulat, s-a instalat deja în câmpia Shinear şi e nevoit să elaboreze mituri pentru a exprima această memorie.
Ea pare înscrisă la un nivel foarte arhaic al fiinţei, nivel faţă de care creierul reptilian joacă rolul unui gardian, iar stratul limbic care-l înconjoară este interfaţa sensibilă între acest creier primar şi creierul recent al omului cugetător.
În privinţa acestuia din urmă, el pierde treptat contactul cu acest dat arhaic, fiind acaparat de lumea exterioară, unde totul e urlet şi rătăcire.
Pentru a păstra memoria acestor date fondatoare, Omul va face, pe tot parcursul istoriei sale, escapade numinoase (contre-percees) către propriul orient, regăsind-şi nivelul ontologic. Lao-tze, Pythagora, Buddha, Mahomed şi atâţia alţii sunt actori în spatele cărora se află Dumnezeu. Ei dau pilde unice de înţelepciune sau întemeiază religii ce au fost repede reduse la magie sau la simplă devoţiune. Tot mai străini faţă de ei înşişi, oamenii sunt conectaţi doar la nivelul evenimenţial al numinosului fondator.
Colectivul care trăieşte într-o istoricitate ruptă de metaisorie tinde să instuţionalizeze evenimentul şi să-l închidă în structurile acestei lumi alienate.
Aflat în miezul Istoriei, dar dinamitând-o, Dumnezeu se întrupează şi desăvârşeşte pe Om ( pe bărbaţii şi femeile din toate timpurile), într-o dinamică aceesibilă doar celui care se îndreaptă către orientul fiinţei. El eliberează această dinamică, lărgind breşa ontologică (cette contre-percee ontologique) şi revelând fiecăruia misterul propriului Yod (sămânţă a lui EU SUNT), mister al Persoanei capabile de deificare - în acelaşi timp unice şi universale.
Hristos – care este EU SUNT va fi redus la rangul de fondator de religie, iar noi ne amintim un eveniment istoric, fără a-i sesiza arzătoarea actualitate, dimensiunea eternă şi puterea deificatoare.
El a venit să reveleze Persoana care sălăşluieşte chiar în nucleul fiinţei şi este pe cale de a creşte în noi. Astfel, suntem tot mai conştienţi de importanţa ritualurilor religioase, în măsura în care regăsim substanţa lor latentă. Începem să intuim cum evocarea miturilor şi a viselor reactivează straturile cele mai arhaice ale fiinţei, făcându-ne să participăm la respiraţia care dă viaţă şi permiţând accesul la divin.
Pentru vasta majoritate a bărbaţilor şi femeilor, însă, ruptura cvasi-radicală faţă de rituri, mituri şi visuri are consecinţe patogene.
De-a dreptul tragic este că omul modern a înfăptuit această ruptură injectând informaţii false în memoria genetică a noilor generaţii printr-o sistematică deculturare şi printr-o suprimare aproape totală a revelaţiei Omului ca fiinţă cosmică şi persoană vie, dar, mai ales, printr-o alimentaţie denaturată, prin abuzul de medicamente de sinteză chimică (antibiotice) şi de vaccinuri (care împiedică copilul să facă bolile necesare pentru făurirea imunităţii, deci, a identităţii).
La toate nivelele realităţii funcţionează legea potrivit căreia viaţa este integrarea unui potenţial de energii.
Adultul conştient care se întoarce spre orientul său interior îşi construieşte numele şi îşi dobândeşte forţa împlinindu-şi acest potenţial prin fiecare întâlnire cu „Adversarul”. Copilul îşi construieşte primul său „eu” încă inconştient, dar şi propria imunitate, trecând prin boli care, în această perspectivă, îl clădesc fizic şi psihic, asumarea acestor probe iniţiatice trebuind să facă parte din educaţie.
Vaccinurile se situează în aceeaşi logică ucigaşă care a dus la abolirea riturilor iniţiatice.
Toate aceste degradări de ordin psihic şi fizic sunt responsabile de apariţia unor maladii precum S.I.D.A. şi a celor ce duc la sinucidere, sau, graţie diferitelor medicamente, la o regresiune cvasi- foetală către oceanul vital al limbii una, care, însă, nu se poate rosti în asemenea condiţii artificiale.
Dacă Omul se află, încă, în viaţă, sau, mai bine zis, supravieţuieşte în acest teatru de păpuşi e tocmai datorită accesului – involuntar, ce-i drept – la straturile limitrofe (les couches limbiques) ale profunzimilor sale, prin intermediul somnului şi al viselor.
Chiar fără a avea amintirea sistematică (conceptualise) a viselor sale, omul supravieţuieşte graţie respiraţiei ce apare în timpul somnului paradoxal între partea divină a fiinţei sale şi el.
Acest plonjon imperceptibil în cele mai arhaice zone ale incoştientului asigură Omului o supravieţuire foarte fragilă în lumea noastră pe care o putem compara cu câmpia Shinear. Însă supravieţuirea nu este viaţă.
Visul îşi poate dezvălui mesajul „venit din orient” doar după ce este memorizat, explorat şi decriptat. Omul începe să trăiască doar supunându-se acestui mesaj şi participând la limba una.
Omul, chip al lui Dumnezeu, nu va putea să existe fără participarea la model!
Prin această participare, viaţa devine trezire a unui nivel de conştiinţă ce-l face pe Om să se întoarcă spre orientul fiinţei sale.
În acelaşi fel, trezirea poate surveni şi percepând semnificaţiile profunde ale mitului, ale riturilor religioase sau iniţiatice autentice, prin imnele sacre ale Tradiţiilor noastre, prin izvoadele ce devin clare îndată ce ne aplecăm cu dragoste asupra naturii.
Natura ne invită să intrăm în comuniune cu ea prin simţuri (par la voie sensorielle).
Experienţa prin care este reinstaurat echilibrul fiinţei invită la trăirea plenară a clipei în cotidian: respiraţia, mersul, ascultarea muzicii, savoarea unui fruct - toate acestea ne reconectează simturile la realitate.
Doctorul Vittoz, care a studiat fenomenul, nu a putut oferi o explicaţie asupra modului misterios cum senzaţia trăită în fiecare clipă ne reconectează concret la YHWH, la EU SUNT, la chipul lui Hristos din noi!
Între Om şi obiectul experimenţei sale se interpun toate emoţiile pervertite de mental. Tocmai mentalul e cel ce rătăceşte şi ne îndepărtează de miezul sacru din noi înşine.
Dacă revenim la senzaţia pură care ne pune în contact cu suprafaţa lucrurilor, este pentru că tot ea ne poate face, uneori, să simţim cum le vibrează miezul.
Conştiinţa trează ajunge la profunzimea ultimă a cărnii lucrurilor ( touche au plus profond de leur chair ).
Dar această carne a lucrurilor de la care ne împărtăşim deseori e capabilă să trezească propria noastră carne ce se revelează drept conştiinţă a fiinţei noastre.
Este tulburător dialogul prin care interiorul şi exteriorul se întâmpină unul pe celălalt, învăţându-ne să iubim!
Din această perspectivă, putem afirma că natura, limbile, poveştile şi legendele fiecărui popor, moştenirea tradiţională a fiecăruia, fiind ivite din tulpina limbii una, sunt o cale privilegiată pentru a o regăsi, pentru a ajunge la Verbul fondator, pentru a-L comunica, a-L respira, a-L trăi şi – cine ştie?- a-L îmbogăţi......
Nu există comunicare veritabilă în afara acestei repiraţii ce lasă brazde aurite în miezul ignoranţei noastre.
Graţie experienţei mele personale, îndrăznesc să spun că una dintre aceste brazde e limba ebraică.
Împreună cu sanscrita, ea îmi pare a fi, într-o mai mare măsură decât greaca, aproape de „limba mamă” despre care vorbeşte „Gnoza de la Prnceton”
Conform acesteia, „limba mamă” face să vibreze „amintirile” unui „univers repliat sau implicit (implique)” pe care fizicienii moderni sunt pe cale să-l descopere.
Oamenii de ştiinţă nu încep, oare, să recunoască o realitate cosmică foarte apropiată de acel „Altundeva” al lui Einstein, de „Nimicul” biblic, de universul unor „tachynos”, în care nu poate trăi decât un EU SUNT veşnic, realitate fondatoare aflată la orientul fiecărei fiinţe, în amonte faţă de câmpia Shinear, acolo unde se şopeşte din eternitate limba una a luiYHWH, EU SUNT?
Realitatea câmpiei Shinear devine explicită doar din perspectiva limbii una. Doar prin respiraţia ei subzistă miturile, riturile şi visele, ea asigură circulaţia limbilor.
Din această perspectivă, cum să nu-ţi dai seama că a priva un popor de limba sa înseamnă a săvârşi o crimă?
A impune unei comunităţi un rit religios străin faţă de cel pe care-l poartă în memoria sa ancestrală ( aşa cum a făcut Roma în Occident) înseamnă crimă. Deasemeni, crimă este a izola pe om de natură şi de limba ei.
Toate limbile noastre sunt sacre, căci toate sunt imagini (icones) ale limbii una, ebraica fiind o cale predilectă pentru noi occidentalii, care am fost privaţi de sensurile profunde ale textelor sacre.
Cum să nu ne îndreptăm către sceastă limbă transmisă lui Moise printr-un sărut al Cuvântului (Num.12, 8), limbă a cărei comoară se păstrează intactă în rugăciunea fraţilor noştri evrei şi care poartă în profunzimile sale secretul limbii una?
Cum să nu ne plecăm urechea pentru a auzi sunetul fundamental ce vibrează dincolo de freamătul istoriei şi în funcţie de care ar trebui să găsim justa evaluare a realităţii noastre cotidiene?
Voi pătrunde, aşadar, în miezul acestei limbi, cercetându-i epopeele mitice şi istorice, căci acestea din urmă au, la rându-le, valoarea unor mituri: ele vorbesc despre frumuseţea şi graţia femeii, despre maternitatea ei şi despre slava pe care o aduce pe lume (et de la gloire qu’elle est).
Iată ce voi încerca să exprim în aceste pagini.


Annick de Souzenelle


Traducere de Marian Stan
[1] Conform sensului său originar, „a informa” înseamnă tocmai „ a forma interior”, dar şi, aş îndrăzni să adaug, „ a forma din interior”. Numai în urma unei asemenea „informări”, se poate omul plasa pe coordonatele sale ontologice. (n. trad).
[2] Sau le decriptăm în cheie reducţionistă, freudiană. (n. trad).

De ce dispar albinele?

În ultimii ani, misterioasa Boală a Colapsului Coloniei (B.C.C.) a pustiit milioane de stupi, afectând grav acele culturi care depind de albina meliferă pentru polenizare. Specialiştii nu au putut stabili cu certitudine cauza fenomenului. Cercetări recente par a explica apariţia bolii printr-o mutaţie în ARN-ul albinelor care împiedică producţia normală de proteine. Aceste concluzii primesc o confirmare indirectă prin faptul că stupii afectaţi de BCC pot fi repopulaţi doar după ce sunt expuşi unor radiaţii capabile să distrugă material genetic.
Straniul fenomen şi-a făcut simţită prezenţa nu doar în Statele Unite, dar şi în ţări ca Belgia, Franţa, Olanda, Italia, Portugalia, Spania. Într-o mai mică măsură, a fost semnalat în Elveţia şi Germania, iar pierderile pricinuite de BCC apicultorilor nord-irlandezi în 2007 s-au ridicat la peste 50%. Surse autorizate ne-au asigurat că în România nu s-au înregistrat cazuri de BCC.
Să analizăm mai atent acest flagel întru totul comparabil prin implicaţiile sale cu mult dezbătuta încalzire globală.

Simptome precursoare colapsului

Forţa de muncă din colonie este insuficientă pentru îngrijirea larvelor existente
Forţa de muncă din colonie este compusă din albine adulte tinere
Regina este prezentă (absenţa Reginei duce imediat la dispariţia stupului- caz în care nu am avea de-a face cu BCC)
Membrii coloniei refuză siropul de zahăr şi suplimentele de proteine cu care sunt hraniţi.

Simptome ale colapsului

Albinele adulte sunt absente din colonie, fără ca în interiorul sau în imediata apropiere a acesteia să fie semnalat un număr semnificativ de albine moarte
În colonie există larve care nu au ieşit din ou. De regulă, albinele nu-şi părăsesc niciodată ouăle înainte de eclozare.
În colonie există provizii de hrană (miere şi polen), pe care, în mod straniu, albinele din celelalte colonii întârzie să şi le însuşească
Dăunătorii care atacă de regulă coloniile părăsite întârzie să-şi facă apariţia într-un stup atins de BCC

Posibile cauze

Potrivit revistei Science, cercetătorii americani au stabilit o legătură certă între Virusul Israelian al Paraliziei Acute[1]şi BCC. Transmis de căpuşele Varroa, VIPA deformează la început aripile albinelor, pentru a provoca ulterior paralizia şi moartea. Cu toate acestea, el nu este întotdeauna prezent în coloniile afectate de BCC, ceea ce a determinat specialiştii să ia în calcul şi alte posibile cauze: malnutriţia, agenţii patogeni, imunodeficienţa (un echivalent al SIDA în lumea albinelor), căpuşele, ciupercile parazite, radiaţiile electromagnetice sau practicile neadecvate ale apicultorilor (precum uzul de antibiotice pentru a trata albinele sau transportul acestora pe distanţe lungi).
Un loc de frunte pe lista principalilor suspecţi au ocupat pesticidele. Deşi nimeni nu le pune la îndoială nocivitatea, s-a observat că nivelul pesticidelor este mai ridicat la albinele „sănătoase” decât la cele atinse de BCC.
Plantele modificate genetic au figurat şi ele printre potenţialii declanşatori, dar ipoteza a trebuit să fie abandonată: cazuri de BCC s-au înregistrat în zone unde nu se cultivă plante modificate genetic.
Este posibil ca boala să fie o rezultantă a mai multor factori preexistenţi, însă pâna în prezent, Grupul de Lucru pentru Studiul BCC de la Penn University nu a putut oferi o explicaţie satisfăcătoare misteriosului fenomen.

Previziuni economice

Potrivit estimărilor, numai în Statele Unite valoarea comercială a culturilor agricole care depind în totalitate de albinele melifere pentru polenizare este de peste 15 miliarde dolari (circa 70% dintre culturi). Există riscul real ca piersicile, cireşele, căpşunile, castraveţii, merele, perele, pepenii galbeni şi verzi – lista este, desigur, incompletă – toate acestea, deci, şi multe altele, să se transforme în rarităţi exotice cu preţ prohibitiv, fiind imposibilă polenizarea lor la scara actuală fără ajutorul albinelor melifere.

Polenizare manuală?....

În sudul provinciei Sichuan (China) fermierii cultivă o varietate de meri auto-sterilă pentru a cărei perpetuare este necesară aşa-numita „polenizare încrucişată” cu o altă varietate, mult mai puţin productivă. Aşadar, pentru o polenizare cu ajutorul albinelor , localnicii ar trebui să „sacrifice” minimum 10% din fiecare livadă cultivând acest soi neprofitabil.
Iată însă că fermierii au găsit- sau li s-a indicat- altă soluţie: polenizarea manuală.
Desigur, profitul obţinut prin cultivarea intensivă a livezii cu soiul cel spornic este nesemnificativ în comparaţie cu dezavantajele acestei metode laborioase, costisitoare şi cronofage.
Chiar dacă episodul chinezesc nu are legătură cu BCC, el poate să dea seama de omul modern care, în plină domnie a cantităţii, refuză calea firească şi sfârşeşte prin a se „scumpi la tărâţe”....Dar el poate, mai ales, să avertizeze, înfăţişându-ne, de pe acum, trista perspectivă a unei lumi fără albine...


Planul simbolic

Dacă, în ochii omului modern şi „civilizat” albina rămâne doar o simplă pildă de hărnicie şi „esprit de corps”, este pentru că el, omul modern şi civilizat, nu reuşeşte să vadă mai mult. Desigur, cei vechi preţuiau după cuviinţă munca şi buna rânduială, dar, fiind cu adevărat inteligenţi[2], ştiau să treacă dincolo de aparenţe.
Tradiţia Egiptului antic spune că albinele s-au născut din lacrimile zeului Re. Vasile Lovinescu vede, la rându-i, albina ca pe o „gâză solară” aptă să „distileze” chintesenţa[3].
Pentru cei vechi, toate activităţile omeneşti se legitimau printr-un mit fondator: astfel, fiinţe divine sau semi-divine transmiteau muritorilor în ilo tempore anumite gesturi exemplare pentru a asigura practica adecvată şi a conferi eficacitate respectivei „meserii”. Tradiţia greacă spune că primul apicultor a fost Aristeu, fiul zeului Apollo şi al muritoarei Cyrene. Fermecat de Euridice, păstorul porneşte în urmărirea nimfei, care, încercând să scape de insistenţele sale, cade într-o groapă unde un şarpe o va muşca de călcâi, ucigând-o.
Mitul grec este confirmat şi continuat de Sf. Scriptură, prin cuvintele pe care Dumnezeu le adresează şarpelui: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Facerea 3, 15).
Aristeu uită că „din punct de vedere ontologic, Omul nu poate cuceri lumea exterioară decât cucerindu-şi cosmosul interior. El nu poate fi stăpânul pământului exterior decât cununându-se cu întrega creaţie în adâncul tainei ei şi nu violând-o, provocând zbârlirea „mărăcinilor şi spinilor” săi”. (Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman p. 110 – Editura „Amarcord”, Timişoara 1996).
Deloc surprinzător, aşadar, dacă Orfeu se răzbună distrugând stupii celui care a provocat, indirect, moartea soţiei sale. Într-un anumit sens, se poate spune că albinele lui Aristeu nu-i aparţineau încă.
Pentru a-i împăca pe zei, el sacrifică patru tauri şi patru juninci, din măruntaiele cărora vor ieşi roiuri de albine. „Gâza solară” poate fi dăruită muritorilor doar după ce Aristeu şi-a asumat, prin sacrificiu, propriile energii telurice. Astfel se explică de ce, în antichitate, albinele erau uneori zugrăvite având corp de taur.
Un episod similar, dar nu identic, căci se referă la un alt nivel al fiinţei, este amintit în Vechiul Testament, în Cartea Judecătorilor. După ce a răpus un leu cu mâinile goale, Samson „s-a abătut să vadă trupul leului şi iată un roi de albine şi miere în trupul leului” (Judecători 14;8).
În cultul zeiţei Demeter, albinele erau asimilate sufletelor care coboară în lumea subpământeană. Dealtfel, preotesele de la Eleusis şi Efes erau numite „albine” deoarece îl călăuzeau pe neofit în călătoria iniţiatică a misteriilor.
Platon spune că sufletele celor neprihăniţi se reîncarnează sub formă de albine.
În limbajul mistic al confreriei şiite Bektashi, dervişul este comparat cu o albină, iar realitatea divină (Hak) este asemuită mierii.
Pentru sfântul Bernard de Clairvaux, albina este simbolul Sfântului Duh. Altă sursă creştină face din albine vestitoare ale Învierii şi îndrăzneşte să compare lunile de iarnă când ele nu îşi părăsesc stupul cu cele 3 zile petrecute de Hristos în mormânt.
Substantivul ebraic Dbure (albină) provine din rădăcina Dbr (cuvânt). Îmbolnăvirea şi dispariţia albinelor nu sunt doar simptome ale degradării la nivel lingvistic - inflaţia de vorbe, limba de lemn (sau de plastic) impusă insidios de mass media, etc. Ele prefigurează deja consecinţe cât se poate de concrete. Refuzând Cuvântul ca hrană, vedem cum hrana trupească începe să ne fie refuzată. „Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu”[4].
[1] Denumit astfel deoareece a fost descoperit de virusologul Ilan Sela de la Universitatea Ebraică din Ierusalim.
[2] Etimologic, inteligenţa este capacitatea de a „citi înăuntru” (inte-legere).
[3] Al patrulea hagialâc p. 92 (Editura Rosmarin, 1996)
[4] Luca 4;4, Matei 4;4.